MARAMUREȘ – Circuit cultural-religios 3 zile

20 – 22 Noiembrie 2020

Mrea. Bârsana
Mrea. Bârsana

Ziua 1. Întâlnirea grupului în parcarea hotel Decebal ora 05:45, deplasarea pe traseul – Bacău – Vatra Dornei – M-rea Piatra Fântânele – Pasul Tihuța – Bistrița Năsăud – Gherla – M-rea Nicula – Beclean – M-rea Rohia – Tg. Lăpuș – Baia Mare, cazare Hotel 3*.

Ziua 2. Mic Dejun, Baia Mare – Sighetul MarmațieiSapânța (Cimitirul Vesel)M-rea PeriCimitirul Săracilor Memorialul Durerii (Închisoarea Comunistă din Sighet) – M-rea Bârsana, cazare Hotel/Pensiune, Moisei/Borșa.

Ziua 3. Mic Dejun, Cascada Cailor – Iacobeni – Câmpulung Moldovenesc –
M-rea VoronețM-rea Humor – Fălticeni – Roman -Bacău.

Preț 400 lei/persoană

Prețul include:

• Transport cu autocarul;
• 2 nopți cazare cu mic dejun.

Nu sunt incluse:

• Intrările la obiectivele turistice;
• Cheltuieli personale

Notă: Pentru plecare din Roman: Întâlnirea grupului în parcarea Arhiepiscopie ora 06:30

Mănăstirea Bârsana

A fost construită de familia lui Dragoş Voievod în secolul al XVI-lea pe malul stâng al Izei, fiind strămutată apoi pe malul drept pe locul numit Podul Mănăstirii. Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului a fost desfiinţată, oficial, în 1740. La 12 iulie 1791 mănăstirea a fost desfiinţată şi ea, călugării au fost alungaţi şi s-au refugiat în Moldova la Mănăstirea Neamţ. Atunci mănăstirea a fost devastată, chiliile şi clădirile anexe distruse, averea confiscată.
Reînfiinţarea mănăstirii nu s-a putut concretiza decât după 1989, când bârsăneştii, împreună cu Părintele paroh Gheorghe Urda, au luat hotărârea să ridice o nouă mănăstire pe locul unde a fost cea veche şi, în 1991, au început să adune materialul lemnos pentru biserica mănăstirii.
Reconstrucţia Mănăstirii Bârsana este o punte între trecut şi viitor. Folosind ca sursă de inspiraţie tradiţia locală, toate clădirile din incinta mănăstirii sunt executate din lemn de stejar şi pietre de râu, fiind ridicate de meşteri din localitate, asigurând astfel continuitatea artei cioplirii şi îmbinării lemnului.
Localnicii spun că fundaţia bisericii a fost săpată într-o singură zi de către ei, fiecare mândrindu-se cu numărul de zile lucrate pentru ridicarea acesteia. Umblă vorba că majoritatea meşterilor care au lucrat la turn, după terminarea construcţiei au avut o mulţime de necazuri: Iura Pătru acum locuieşte singur la marginea satului şi este foarte bolnav; familia lui Toader Bârsan a murit – soţie şi copii; Vasile Rusu, cel care a avut curajul să urce şi să aşeze vărful crucii pe turla bisericii a paralizat. Cea mai mare „jertfă” a adus-o părintele Urda, prin fiul său Cristian care a murit „ca plată pentru râvna părintelui de a reconstrui biserica dispărută”.
Folclorul local menţionează că pentru orice construcţie realizată, biserică sau casă nouă, trebuie făcută rânduiala veche, aceea de a îngropa un cocoş cu capul tăiat sub talpa bisericii împreună cu nişte grâu (precum mitul meşterului Manole). Deoarece nu s-a făcut acest ritual, biserica nouă a „cerut” o plată mai mare: capete de oameni. Aşa explică localnicii nefericitele evenimente în care au fost implicaţi cei care au pus umărul la ridicarea frumosului lăcaş. O fi mit … sau realitate … asta nu vă pot zice.
Chiar dacă este o construcţie realizată relativ recent, Mănăstirea Bârsana este unul dintre obiectivele turistice care nu trebuie ratate dacă ajungeţi în Maramureș.


Mănăstirea Nicula

Mânăstirea Nicula este cunoscută ca unul dintre cele mai vechi aşezăminte monahale din spaţiul românesc – 1552; şcoală pentru „grija sufletelor şi învăţătura pruncilor” – 1659; centru de spiritualitate şi cultură prin: Icoana făcătoare de minuni, pelerinaj şi pictură pe sticlă – 1699.
În anul 1326, Nicula era o pădure, în care s-a nevoit pustnicul ortodox Nicolae, cel care împrumută numele său pădurii, satului şi mănăstirii. Prima mărturie istorică ce atestă aşezarea monahală este legată de prezenţa unei biserici de lemn în stil maramureşean, cu hramul „Sfânta Treime”, datată 1552. Între 1712 – 1714 biserica se reînnoieşte, dar va cădea pradă unui incendiu în 1973, fiind înlocuită cu o biserică de lemn, datând din secolul XVII, strămutată aici din cătunul Năsal – Fânaţe.
La 1659 este nu numai chinovie monahală, ci şi şcoală „împărătească” unde învăţau copiii din satele dimprejurul mănăstirii, călugărilor revenindu-le şi misiunea de dascăli.
Începând cu 15 februarie 1699, Nicula iese din anonimat, devenind unul dintre celebrele locuri alese de Maica Domnului. Icoana ei, pictată de preotul ortodox Luca din Iclod în anul 1681, avea să plângă timp de 26 de zile, ca o prevestire a tristelor evenimente ce vor avea loc în jurul anului 1700, atât pentru viaţa monahală, cât mai ales pentru întreaga Ortodoxie românească din Transilvania. Din acest moment Maica Domnului va deveni nădejdea izbăvirii din robie, boli şi nevoi, credincioşii obişnuindu-se a veni în pelerinaj, an de an, pe jos, cu prapuri, cântând: „Am venit Măicuţă să ne mai vedem, să-ţi spunem necazul care-l mai avem!”
Plângerea icoanei va da naştere picturii pe sticlă, meşteşug călugăresc învăţat şi de săteni, Nicula devenind astfel prima şcoală de acest fel din ţara noastră. Această tradiţie este păstrată şi astăzi cu sfinţenie de către monahi, adăugând şi pe cea a picturii bizantine pe lemn.
Biserica de zid s-a construit în perioada 1875-1879-1905, iar pictura interioară s-a realizat în tempera de prof. Vasile Pascu în 1961. Iconostasul care o împodobeşte este sculptat în lemn de tei de Samuil Keresteşiu din Tăşnad la 1938 şi are în centru Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Prin forma sa solară, iconostasul este unicat şi de o rară frumuseţe.
Stăreţia a fost construită între 1978 – 1989. Ea adăposteşte un paraclis cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” şi o importantă colecţie de icoane vechi, pictate pe sticlă şi pe lemn, precum şi o colecţie de cărţi vechi de cult printre care şi „Cazania” mitropolitului Varlaam, tipărită în anul 1643.
Anul 2001 marchează istoric Mănăstirea Nicula prin intervenţia Arhiepiscopului Bartolomeu al Clujului, care rectitoreşte aşezământul monahal, reorganizându-l urbanistic şi, împreună cu obştea călugărească, demarând construcţia de noi edificii: Biserică, Casă de creaţie, Centru de studii patristice, Corp administrativ, Arhondaric şi Clopotniţă. S-a reuşit, până în prezent, edificarea Casei de creaţie, ce cuprinde reşedinţa arhiepiscopului, biblioteca și atelierul de pictură. Biserica mănăstirii este în faza de finisaj, atât la lucrările interioare cât și exterioare, de asemenea și Centrul de studii patristice.
Obştea de monahi, treizeci la număr, se nevoieşte cu timp şi fără timp, prin rugăciune şi muncă, asemeni Maicii Sfinte, întru chemarea Mântuitorului Hristos: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze!”


Mănăstirea Rohia

Mănăstirea Rohia – Mănăstirea Sfânta Ana – se află în inima Maramureșului și a credincioșilor români, atât din țară cât și de peste hotare. Mănăstirea maramureșeană din „Țara Lăpușului”, constituind unul dintre valoroasele monumente bisericești și de artă religioasă ale țării, este așezată într-un cadru pitoresc, pe coama unui deal, în mijlocul unei păduri de fag și de stejar.
Mănăstirea Rohia constituie locul privilegiat al căutătorilor de liniște sufletească și al iubitorilor de frumos. Prin reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române, Mănăstirea Sfânta Ana – Rohia se află sub oblăduirea canonică a Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Satmarului.
Mănăstirea Rohia – scurt istoric
Începuturile Mănăstirii Rohia sunt legate de persoana preotului ortodox român Nicolae Gherman (1877-1959), paroh în satul de la poalele Dealului Viei – Rohia, deal pe care se găsește așezată Mănăstirea. Preotul ctitor a zidit Mănăstirea în memoria fiicei sale, copila Anuța, pe care a pierdut-o, fiind chemată la Domnul în noiembrie 1922, la vârsta de numai 10 anișori. Această fetiță s-a facut un binevestitor al voii Domnului, căci, nopți de-a rândul, copila îi apărea în vis tatălui ei, rugându-l să construiască, „o casă Maicii Domnului” în Dealul Viei din hotarul Rohiei.
La început, îndureratul părinte tăinuia în inima sa visele, până când, într-o zi o femeie credinciosă, Floarea lui Ilie, a venit la el și i-a spus: „Părinte de ce nu asculți glasul lui Dumnezeu, care-ți poruncește prin copila Anuța, să faci casă Maicii Domnului în Dealul Viei?” Nedumerit, părintele o întreabă: „Ce casă să fac Maicii Domnului?” La care femeia i-a răspuns: „Mănăstire să faci, părinte!” În acel moment, părintele Nicolae și-a dat seama că este vorba de o hotărâre divină și, cuprins de o liniște sufletească, s-a hotărât să construiască o mănăstire în amintirea copilei sale și pentru mângâierea credincioșilor din aceste părți.
Sprijinit de consătenii săi, părintele hotărăște ridicarea Sfintei Mănăstiri a Maicii Domnului într-o poiană numită „la stejarul lui Pintea” unde, potrivit obiceiului a fost înfiptă o cruce. Peste câteva zile, însă, constatară uimiți că sfânta cruce, pe care o așezaseră în poiană, nu mai era la locul ei, ci se afla în altă parte, tocmai pe pintenul dealului, pe o stâncă. Bănuind că o mână răuvoitoare a săvârșit această mutare, crucea a fost adusă și așezată la locul ei iar un credincios, pe nume Alexandru Pop, a rămas de pază peste noapte. Seara târziu, când a început să ningă, credinciosul s-a întors acasă. A doua zi, dis de dimineață, când a ajuns acolo, deși nu era nicio urmă pe zăpada proaspăt căzută, crucea nu era la locul ei ci a fost din nou găsită pe locul unde se află actuala biserică a mănăstirii. Cu toții au considerat că acesta nu poate fi decât un semn revelat prin care s-a arătat locul unde să fie construită biserica sfintei mănăstiri.